OltArt

OltArt

Redactor șef: C. Voinescu
Email: contact@oltart.ro
Category
-

Aproapele meu. Celălalt

Motto: În fiecare CELĂLALT locuieşte
aproapele din care am descins.

Oricât de introspectivi sau, dimpotrivă, superficiali am fi în preocupările noastre, de oricare parte a baricadei ne-am situa: evoluţionişti sau creaţionişti, existând, înţelegem că întrega natură are ca fundament aproapele etalat în multiple forme.

Purtând numele de vecinătate, alăturare, simbioză, coabitare, covalenţă, îmbinare, matricea aproapelui se relevă la toate nivelurile de structurare şi organizare a lumii (vii şi nevii), fascinantă şi incitantă în egală măsură fiind evidenţierea amintitului principiu, chiar şi în cinetica ocultă a formelor înfăţişate nouă ca având contururi concrete. Există, prin urmare, şi o cinetică a lăuntrului nostru, căreia îi datorăm într-o marjă hotărâtoare traiectul trăirilor.

De-a lungul vremii, cercetătorii au remarcat în modul de organizare a vieţuitoarelor ce-l secondează pe om acelaşi „model“ al aproapelui. Datorită acestui mod de organizare, specii precum albinele sau termitele reprezintă veritabile uzine vii.

La vieţuitoarele „neevoluate“, conexiunile individ-individ se realizează pe orizontală, ele neavând o conştiinţă de sine (cel puţin aşa se crede), pe când conexiunile inter-umane se efectuează atât pe orizontală cât şi pe verticală.

Pe orizontală – în cele văzute.
Pe verticală – indefinibil şi, am spune, nelimitat.

Zăbovind asupra ultimului aspect, ne asumăm cele ce urmează drept roade ale neliniştilor personale.

Nefiind delatori ai teoriei evoluţioniste şi ai promotorilor ei, abordarea noastră cu privire la fundamentul aproapelui va fi, totuşi, din perspectivă creştină.

Oricine îşi arogă apartenenţa la creştinism îşi întemeiază conduita de viaţă pe DECALOG (de fapt, codul civil şi penal întru o convieţuire armonioasă). „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi“. Aceste cuvinte ar putea fi, dacă nu chiar sunt, cifrul nemuririi, în care credeau şi enigmaticii noştri stămoşi – dacii cei liberi.

În decalogul Vechiului Testament citim: „să nu râvneşti la casa aproapelui tău… la nimic din cele ce sunt ale aproapelui. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui.“ Ieşirea 20/16-17.

Rememorând istoria lumii terestre, constatăm încălcări flagrante ale acestor porunci în toate structurile: la nivel familial, statal etc.

După întruparea lui Hristos, spectrul aproapelui a fost mult extins, dimensiunile iubirii devenind incomensurabile.

Iisus – Dumnezeu întrupat îl reconfigurează pe Adam în toţii urmaşii săi, amprentează sublim Scriptura Vechiului Testament, imprimându-i, astfel, un sens cu totul superior noţiunii de Aproape şi iubirii faţă de el.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.“ Matei: 5/44.

Pe cât de insolite pe-atât de greu de îndeplinit par a fi dezideratele propovăduite de Iisus, mai ales dacă ne raportăm la Evanghelia după Ioan: 15/12. „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu pe voi.“, adică până la sacrificiul suprem.

Dacă aproapele nostru este „sinele nostru lărgit“, după cum afirmă Andrei Pleşu în „Despre îngeri“, atunci lepădarea de sine la care ne îndeamnă Iisus (Matei: 16/24-27) însemnează, totodată, anularea oricărei bariere de natură materială sau spirituală întru triumful iubirii, care „se dăruie, îndelung rabdă, nu invidiază, ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă, nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine în seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură, pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte.“ Corinteni: 13/4-7.

S-ar spune că ne-am abătut de la intenţia declarată, dar:
• Ne putem gândi la aproapele eludând conceptul iubirii?
• Şi dacă virtualul aflat între noi şi aproapele se cere inoculat cu substanţa iubirii?
• Dacă esenţa acestui cuvânt (iubire) este izvor al oricărei prefaceri?

Chemarea omului, întotdeauna, la împreună-lucrare face manifestă cvasipermanenta treime cea din Treime.

Mereu, neîncetat, eu şi aproapele – frate, vecin, coleg, concitadin, colocatar al Planetei albastre – manifestându-ne în chip întreit – eu, aproapele, Dumnezeu.

Purtători ai aceleiaşi apostile vor fi fiind şi ateii. Aceştia însă, definesc altfel împreună-lucrarea: fraternitate, egalitate. Ceea ce este demn de a ne pune pe gânduri este faptul că, nu de puţine ori, modul lor de abordare a problemelor umanităţii este mai echitabil decât al multor „creştini“.

Neîndoielnic, Hristos este etalonul iubirii. Din această lumină demne de reflecţie sunt câteva versete cuprinse în Noul Testament. Citind cu „ochi rău“, am putea exclama: iată-l pe Iisus, etalon al iubirii, Cel părtinitor!…

Astfel, în Ioan, 11/4, citim: „Doamne, iată cel pe care-l iubeşti e bolnav.“ (Învierea lui Lazăr.)

La cina cea de taină: „ unul din ucenicii Săi, cel pe care Iisus îl iubea, şedea la masă rezemat de pieptul lui Iisus.“ (Ioan: 13/23)
Iisus, Omul-Dumnezeu, este într-adevăr etalon al iubirii – versetele mai sus enunţate nefiind altceva decât două din ipostazele ei: pentru Lazăr – iubirea-prietenie, pentru Ioan – iubire parentală.

Absolutizarea iubirii propovăduite de Iisus ne poate pune în impas: El este Dumnezeu-Om, ne vom lamenta, iar noi, doar oameni. Dar ce altceva decât mostre de iubire în varii împrejurări reprezintă periplul pământean al Fiului lui Dumnezeu? Fiecare din minunile sale relevă o ipostază a iubirii de aproapele.

El este sorginte a iubirii omniprezente, omnipotente şi deplin armonizante. Omul-creaţie şi exponent al Lui are darul şi datoria de a se întoarce prin iubire la matca iubirii.

Potenţialul uman, chiar dacă nelimitat, este limitat prin cunoaştere ca treaptă euristică individual asumată. Spectrul iubirii umane este unul de circumstanţă. Constanta iubirii este Esenţa din care descinde.
Privind din acest unghi litera şi spiritul Sfintelor Scripturi, vom avea, poate, un alt avânt într-ale iubirii şi o altă viziune asupra aproapelui.

Este de prisos, desigur, să formulăm că iubirea, chiar şi de circumstanţă, nu inserează în ea nici o nuanţă obscură. „Circumstanţa“ reflectă, de fapt, multiplele ipostaze ale iubirii ca vector şi ca răspuns.

Itinerariul existenţei noastre nu are un parcurs unirelief. Pe traseu apar multe sincope. Lucrul pe ţarina vieţii se realizează pe un sol versatil. În atari condiţii, chiar corola iubirii cunoaşte inefabile metamorfoze. Substanţa ei nu este cu nimic diluată atunci când suntem chemaţi să răspundem aproapelui prin prietenie, empatie, admiraţie, consecvenţă, ocrotire, răbdare întru sinceritate.

Dumnezeu este molecula iubirii, iar noi avem libertatea de a o dializa în creuzetul lăuntrului nostru, prin reacţii în lanţ!

Iubirea de vrăjmaş poartă în formula ei elementele reconfigurării. Răspunzând cu iubire provocăriilor, suntem aidoma unei axe, poziţionaţi echidistant faţă de aproapele şi faţă de Creator:
• Conduita noastră, versus iubirea lui Dumnezeu.
• Iubirea noastră, versus nevoia aproapelui.

Mai înainte de a alege, este necesară o asumare a orizontului propriu. Pornind pe cale, ne asumăm noile descoperiri. Descoperind, asimilăm, iar asimilarea este formă a cunoaşterii care presupune: spaţialitate, lepădarea orgoliului, a prejudecăţilor, renunţarea la interese meschine.

Dumnezeu întrupat S-a izbit de schimonosirea umană în cele mai disperate forme. Şi până în clipa răstignirii a încercat a-l face pe om să înţeleagă superioritatea nevăzutului lăuntric faţă de cele văzute, percepute prin simţuri. El nu a încetat să furnizeze soluţii (exprimate prin parabole) întru desţelenire, arătând, drept condiţie sine-qua-non, deschiderea: „Cine are urechi de auzit, să audă!“. Este îndemnul axiomatic prin care Iisus îşi încheia adesea prelegerile.

În parabola despre Oaia pierdută (Luca 15/4-7) am putea distinge iubirea ca formă de salvare. Noi înşine suntem oile Lui, dar ne suntem şi unul celuilalt. Aproapele aflat în impas este o oaie rătăcită; iubirea de aproape, aici, transpare în căutare.
Indolenţa individuală şi colectivă duce la rătăcire, la ieşirea din turmă (nu aspectul gregar este nuanţa, ci împreună-lucrarea). Omul – oaie a lui Dumnezeu, lesne-rătăcitor în necontenita lui transhumanţă.

Din pericopa despre vindecarea slugii sutaşului din Capernaum (Luca: 7/2-10; Matei: 8/5-13) s-ar putea decela empatia ca eşantion de iubire: „Pe când intra în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se. Şi Iisus i-a zis: Voi veni şi-l voi vindeca…“.

Iată cum bunelor simţăminte ale sutaşului li se răspunde cu bunăvoinţa Învăţătorului. Ar putea fi acesta imboldul întru o bună răsplată a bunelor noastre intenţii transpuse faptic.

Citind despre vindecarea fiicei femeii cananeene, gândul ne poartă spre înţelepciunea de a primi. Este o necuprinsă smerenie în vorbele îndureratei maici: „şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.“ (Matei: 15/21-28)

Iubirea ca răspuns la consecvenţă ar putea fi oglindită şi în evanghelia care ne istoriseşte vindecarea a doi orbi din Ierihon, care, auzind că trece Iisus, strigau: „Miluieşte-ne, Doamne, Fiul lui David!“. Certaţi fiind de mulţime, ei şi mai tare strigau. Iată şi răsplata consecvenţei: „Iisus le-a deschis ochii“. (Matei: 20/29-34)

De remarcat cum, paradoxal, Cel-Prea-Înalt vieţuieşte într-o dezarmantă simplitate. Dacă le vorbeşte oamenilor în parabole, o face pentru a le sancţiona orbirea şi surzenia de a nu remarca evidenţa. Conduita de viaţă a Fiului Omului, cu toate că este „în afară de păcat“, nu are puterea de a surpa cutumele unei societăţi formaliste aflate într-o confuzie crasă, (confundă trupul cu sufletul), atitudine demascată în parabola: „Bogatului nesăbuit căruia i-a rodit ţarina“. (Luca: 12/16-21)

Unora ca aceştia Domnul le atribuie apelativul: nebuni. Certările lui Iisus sunt dangătul iubirii întru deşteptarea din întunericul minţii.
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Luca: 10/22), reverberează perpetuu interconectând văzutul şi nevăzutul într-o cosmică osmoză. Acesta va fi fost îndemnul adresat de Marele Faur Îngerului nostru păzitor.
Ignorând inefabilul intermediar, între noi şi aproapele se insinuează fanta nimicului; prin ea pătrund reziduurile lumii din care tocmai ne-am decis să evadăm.
Privitor la rosturile şi rostuirile omului pe pământ, oricât de neînsemnate ar fi cugetările noastre, fiecare dintre noi am putea opina mult mai mult despre incomensurabila zare vestită de Cuvântul lui Dumnezeu.

O mirabilă sofie a Tatălui ceresc se află criptată în parabola Fiului risipitor. (Luca: 15/11-32). În cuvintele acestei parabole pare a fi amorsată filozofia zidirii întru fiinţă.

Fiul risipitor suntem noi. Îndepărtându-ne unul de altul, ne depărtăm de El. Resortul ancestral al iubirii îl scoate din nefiresc pe fiul risipitor. Strigătul iubirii-esenţă declanşează în noi dorinţa întoarcerii şi, de ce nu, dorul de aproapele… Ne asumăm degradarea de a râvni la hrana celor pervertiţi (roşcovele porcilor).

Risipirea fiului din parabolă este demolatoare; ruina lui este materială şi spirituală, fundamentul restaurator fiind o lucidă analiză a faptelor.

Amintirea prosperităţii din casa tatălui este, poate, scăpărarea grăuntelui sideral. Lumina nu poate sta sub obrocul nesimţirii. Chiar departe de casă, caută spre aproapele cu smerenie, voind să aibă acelaşi statut cu al acelora ce-i slujesc părintelui său.

Ajuns acasă, risipitorul fiu este întâmpinat de tatăl, care „a zis către slugile sale: aduceţi de grab haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi. Şi inel puneţi-i pe mână şi încălţăminte în picioare şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi mâncând să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.“(Luca: 15/22-24)

Mărinimia iubirii, însă, nu poate rămâne nepervertită deîndată se iveşte „aparenţa“; ea contestă altruismul. Pentru fiul cel mare, aproapele său genetic, genealogic şi locativ (fiul risipitor) este, de fapt, CELĂLALT.

Cel dintâi nu are capacitatea de a înţelege misticul algoritm survenit în matematica elementară a fratelui său; el, nu desluşeşte întreita prefacere: a venirii în sine, a revenirii la starea de normalitate şi a echilibrului cu întreg universul. Argumentele etalate de fiul cel mare sunt pe cât de primitive pe-atât de perisabile: „de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.“ El nu se sfieşte să emită judecăţi de valoare, făcând rechizitoriul: „… dar când a venit acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat.“ (Luca: 15/29-30)

Tatăl, însă, arborează din nou fanionul iubirii, arătând care este purtarea ce se cuvine faţă de aproapele, chiar dacă acesta este un degenerat. Şi, în infinita generozitate, nu-i reproşează întâiului născut că moştenirea este agoniseala altcuiva, anulând orice motivaţie meschină a beneficiarului: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia, însă, să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.“ (Luca: 15/31-32)

Finalul parabolei are menirea de a-l informa pe fiul cel statornic despre reconfigurarea prin euharistie a celui rătăcit dezbărat de eu, rătăcitul îşi vine în fire, reconstituie puzzelul cosmic dintre meandrele lumii.

Tatăl aduce la cunoştinţă acelora ce vor să priceapă NECESITATEA întoarcerii, întru bucuria moştenirii, încunoştiinţându-ne în egală măsură că cele ce suntem îndemnaţi să împărţim dintru ale Sale sunt. Aici este verticala formulă ce-l converteşte pe necunoscutul străin în aproapele semen.
Să ne încredem infinitului nostru, încredinţându-ne Lui! Să punem preţ pe puterea cuvintelor, căci: „Întru început era Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era.“ (Ioan: 1/1). Să ne hrănim din cuvinte ca din pâinea lui Dumnezeu, mană perpetuă întru Viaţa cea Veşnică.

„Bucuraţi-vă, zic vouă!“, amalgamând în mojarul luminii calităţile unora cu lipsurile altora într-o prescrisă alchimie a iubirii, având convingerea că fiecare semen ne poartă cu un gând mai aproape de Tatăl; astfel, în nicio circumstanţă APROAPELE nu va deveni CELĂLALT.

Liuţa SCARLAT

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

*